The Punisher (1993) – Nostalgie pura intr-un beat em up clasic

In ultima perioada, timpul, dar si frigul, m-au cam tinut departe de targurile de vechituri si nici nu am reusit sa iau o pauza ca sa ma delectez cu un joc. Totusi, am simtit nevoia de putina relaxare, asa ca am cautat ceva scurt, direct si fara prea multe batai de cap. Asa am ajuns, din nou, la un clasic. 

Asadar, fara alte introduceri inutile, vreau sa va vorbesc putin despre The Punisher, jocul arcade lansat in 1993. Titlul acesta este important nu doar pentru fanii genului beat ’em up, ci si pentru faptul ca a reprezentat prima colaborare dintre Capcom si Marvel, aducand personaje Marvel direct in salile de jocuri. Iar Capcom nu era deloc la primul rodeo, mai ales dupa ce ne-a livrat excelentul Final Fight cu cativa ani inainte.

Jocul ii are in prim-plan pe Frank Castle, cunoscutul Punisher, alaturi de un Nick Fury din era pre-MCU, trimisi sa curete strazile in stil clasic arcade, de-a lungul a sase nivele pline de actiune, cu scopul final de a-l dobori pe Kingpin. Desi vorbim de un joc vechi de peste 30 de ani, experienta a fost surprinzator de placuta si, recunosc, extrem de nostalgica. Diferenta este ca acum pot baga cate credite vreau fara sa-mi golesc buzunarele. In vremurile bune, cred ca as fi bagat lejer un pumn de fise doar ca sa-l vad pana la capat. Asta spune multe despre cat de nemiloase erau jocurile arcade si cat de bine erau gandite sa te faca sa mai bagi o moneda.

Din punct de vedere vizual, jocul arata excelent chiar si dupa standardele de azi, mai ales intr-o perioada in care stilul pixel art este din nou la mare cautare. Animatiile sunt fluide, personajele se misca natural, iar inamicii au suficienta personalitate cat sa nu para simpli saci de box. Frank si Nick sunt foarte bine realizati, iar violenta este afisata fara menajamente, asa cum era de asteptat. Nu degeaba versiunea de Genesis din 1995 a fost serios cenzurata, atat la capitolul sange, cat si la designul personajelor.

Gameplay-ul este unul clasic pentru gen: lovituri combinate, aruncari si miscarile speciale specifice. Ce mi-a placut in mod special este varietatea armelor de corp la corp pe care le poti gasi pe parcurs, fiecare cu un numar limitat de utilizari, afisat clar in coltul ecranului. Pe langa asta, poti strange grenade si o gramada de arme de foc. Mitralierele, aruncatoarele de flacari si chiar o lance (un mic wink catre Arthur din Ghouls ’n Ghosts) fac macelul cu atat mai satisfacator. Da, jocul este violent, iar sangele curge destul de liber, mai ales cand folosesti cutite, sabii sau alte arme albe.

Coloana sonora este tipic anilor ’90. Nu are piese iconice precum cele din Street Fighter II, dar isi face treaba foarte bine si contribuie la atmosfera generala fara sa devina obositoare.

La final, m-a lovit gandul ca ar trebui sa-mi fac mai des timp pentru astfel de jocuri. Nu totul trebuie sa fie un RPG de 40+ ore . Uneori, o experienta solida, intensa si distractiva, care se termina in mai putin de 45 de minute, este exact ce ai nevoie. Cam atat mi-a luat mie sa duc jocul pana la capat.

Morala : fa-ti timp pentru tine si pentru lucrurile care iti plac, chiar daca sunt doar 30 de minute.

Pana data viitoare ... to the batmobile..

# Mai multe articole pe acest subiect :

Final fight, vechi, dificil dar captivant
Assassin’s Creed Valhalla, cred ca l-am stricat
Prince of Persia : The lost crown, ma duce in trecut
Prototype 2, un haos urban

- Co2